Vorba unui profesor de-al meu. “Unde sunt altedăţile de altădată”?
Stateam astazi si ma uitam in reluare la finala de la Wimbledon. Federer si Nadal au dat totul pe teren. Se vedea clar ca erau cei mai “potriviti” protagonisti pentru un asemenea eveniment. Atat de potriviti incat nu mai pareau umani. Era o competitie intre roboti. Mingi la limita, totul calculat, fara nervi, fara zambete, fara umanitate. Era o intrecere intre perfectiune. O lupta pentru a il decide pe cel “mai perfect”. Spectacolul este un lucru optional in ziua de azi. Publicul aplauda acum si la greselile adversarului. Neamuri proaste.
In acelasi timp mi-a zburat mintea la finala pe care am vazut-o acum cateva zile, in reluare, intre Ilie Nastase si Stan Smith. Ce meci. Ce spectacol. Ce tenis! Tenis in adevaratul sens al cuvantului. Nu asi dupa asi sau 3 schimburi de mingi. Ci zeci si zeci de lovituri spectaculoase, reveniri imposibile si lovituri ce le faceau publicului pielea gaina. Erau niste adevarati gladiatori. Gladiatori ce luptau pentru spectacol, nu pentru viata lor. Gladiatori ce jucau de placere, deoarece castigatorul lua un cec de 3000 de dolari. Ce facem cu 3000 de dolari in ziua de azi? Nici o Dacie nu iti iei. Pentru ei, a face lumea sa te iubeasca era destul. Titlul mondial era undeva in fundul subconstientului. Ceva optional.
Acum cel ce castiga Wimbledon-ul ia 1 milion de Euro. Acum nu conteaza ca ai castigat cel mai mare turneu de tenis din lume. Dormi o zi si te pregatesti iar de urmatoarele turnee. Tragi tare ca sa fii iar campion la Toronto si Cincinnati. Sa mai bagi cateva sute de euro in buzunar. Acum ai rachete cu care trimiti mingea cu 200 km pe ora. 30 de asi intr-un meci este ceva obisnuit. Acum 20 de ani, daca dadeai un as, erai mare. Ce sa mai…alte vremuri, alte lucruri ce urca si coboara pe scara lucrurilor care conteaza.
Acum ma uit la finala Champions League din ‘93, Olympique Marseille – AC Milan. Ce fotbal! Luptau dusmanii pentru bani de benzina si sa aiba cu ce sa isi imbrace copiii. Ce sute de milioane din publicitate. Ce alte zeci din transferuri. Ce salarii de 59 de milioane de euro pe an. Prostii! Ei jucau de placere. Aveau un ideal. Iubeau sportul in sine. Se iubeau intre ei. Stiau unde se afla coechipierii lor cu ochii inchisi. Acum ce vedem? Vedem un Anelka care se duce sa bata un penalty. Un Anelka pe care il doare in pula daca va da gol sau nu. Un Anelka care rateaza un penalty ce putea aduce victoria. Ce il intereseaza? Ii intra anual 23 de milioane de euro in cont. Are 3 masini si inca de 10 ori atatea femei. Mai conteaza daca esti sau nu campion european? Dar ce? E prost sa se foteze prea mult? Nu se merita…
Ehh…asta e. Avem pretentii prea mari pentru epoca in care traim. Tot ce ne ramane de facut este sa asteptam cu nerabdare Olimpiada Robotilor!
la mai mult si la mai bine!
